Regizorul şi scenograful Mc Ranin a realizat un spectacol despre viaţa şi opera celebrei pictoriţe mexicane Frida Kahlo, care a inspirat numerosi autori de opere literare, muzicale, de teatru sau film produse în ultimele decenii, după o târzie redescoperire şi reevaluare a activităţii sale.
O viaţă tumultuoasă, plină de evenimente dramatice dar şi, de multe ori, aproape incredibile, cu o operă de o originalitate aparte, este prezentată într-un spectacol dens, susţinut de o coloană sonoră adecvată şi o mişcare scenică (Hugo Wolff) dinamică, senzuală şi colorată, consonând cu luminile, costumele şi decorul rafinat.
Pe cât de moderne mijloacele folosite, pe atât de puternică este şi interpretarea actorilor. Mara Opriş, interpretează o Frida Kahlo la limita “suprapunerii” cu originalul, cot la cot cu Raluca Băbţan, Maria Nicola, Ana Maria Oglindă, Rodica Ursu, Irina Melnic, Delia Lazăr, Hugo Wolff, Iulian Ursu, Cătălin Mareş, Sebastian Bălăşoiu, George Bonceag, Corneliu Jipa, Iain Napier, interpreţi remarcabili ai contemporanilor Fridei.
McRanin și-a asumat un risc considerabil punând în scenă viața Fridei Kahlo. Filmul cu Salma Hayek în rolul principal a fost foarte reușit, iar partea lui muzical-coregrafică era consistentă și de calitate. Problema regizorului era să nu repete soluțiile de acolo, fără însă a forța nota, evitând cu tot dinadinsul orice apropiere între spectacol și film. McRanin a riscat și a câștigat. Spectacolul său este inteligent, antrenant și original.
Mc Ranin urmează firul epic, dar nu povestește, ci comentează, reușind să ne dea, fără vorbe, o cale de pătrundere în sufletul și universul Fridei Kahlo, această mare artistă, care era și o femeie de calibru neobișnuit. Formula teatru-dans, realizată cu actori, și nu cu dansatori profesioniști, se dovedește viabilă și interesantă. Corpul dansatorului, datorită exercitiilor sistematice, se abstractizează, devine un instrument utilizat cu măiestrie și detașare. Actorul angrenat într-un demers coregrafie trebuie, desigur, să-și antreneze, și el, corpul, dar rămâne oarecum mai „uman”: el aproximează, nu execută la perfecție, își permite unele licențe, nu are obsesia exactității. Pe dansator îl admiri, cu actorul care dansează compătimești. Nu vreau să spun nicidecum că interpretarea corporală a actorilor de la Târgoviște ar suferi prin comparație cu cea a unor dansatori de profesie, doar că ei păstrează mai mult din căldura personajelor și le accentuează acestora dimensiunea psihologică.
Buna ordonare a momentelor, cu grijă pentru contraste, păstrează ritmul la nivelul spectacolului în ansamblu. Lupta cu boala, consecință a accidentului, experimente erotice îndrăznețe, eșecul maternității, confruntarea cu materia din care rezultă forma, toate acestea sunt redate convingator, printr-o mișcare expresivă. Coregrafia lui Hugo Wolff este originală, cu propuneri îndrăznețe, rareori întâlnite.
Introducerea personajului-clovn - interpretat admirabil, cu bun simț-teatral, de Yain Napier de la Circul din Besancon - este o idee regizorală excelentă, deoarece astfel ludicul artistic se combină cu tristetea fundamentală a creatorului într-o expresie vizuală spectaculoasă. Am admirat soluția dată episodului din spital, am apreciat modul în care eroina intră în relație cu obiectele - patul, căruciorul de invalidă rama tabloului.
Mara Opriș face, în rolul titular, un tur de forță pentru care nu avem destule laude. Ea este excelent secundată de colegele Raluca Babtan, Maria Nicola și toată distribuția. Băieții, la rândul lor, sunt convingători, mai ales în ipostazele de jucării erotice ale Fridei. Spectacolul este un exemplu de teatru-dans, la care virtuozitatea nu functionează în gol, ci susține expresia dramatică.
Adrian Mihalache, Teatrul azi, 2008
